Executarea silită este procedura prin intermediul căreia creditorul constrânge pe debitorul său, care nu-și execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un titlu de creanță, de a le aduce la îndeplinire în mod silit.

Baza legală. În materia executării silite a obligațiilor bugetare nefiscale sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală, conform art. 226 alin.(3) din C.proc.fisc.

  Organul de executare silită. Executorii fiscali organizați în compartimente de specialitate sunt abilitați să efectueze executarea silită a creanțelor bugetare, potrivit procedurii fiscale.

Art. 29 alin.(5) din C.proc.fisc. atribuie în sarcina organului fiscal central, reprezentat de către ANAF, competența de a recurge la măsurile de executare silită necesare în vederea punerii în executare a creanțelor de natură bugetară destinate bugetului de stat, indiferent de natura acestora. Textul legal conferă ANAF calitatea de organ execuțional doar în cazul creanțelor bugetare.

Prin coroborarea acestui text cu dispozițiile art. 1 pct. 7, 8 și 9 din C.proc.fisc., care definește creanța bugetară ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie, organul fiscal este recunoscut ca având competență generală în cazul oricărei sume datorate unei compenente a sistemului bugetar. Acest text de lege conferă ANAF competența de a pune în executare titlurii executorii care consemnează creanțe bugetare, deși aceste titluri executorii nu provin de la un organ fiscal. Practic, ANAF devine organ fiscal de drept comun în materie de executare silită a creanțelor bugetare.

Titlul executoriu. Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris, care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Condiția esențială este aceea că instituțiile publice emitente trebuie să transmită titlurile executorii către organul fiscal, spre executare. În cazul în care astfel de titluri sunt transmise organului fiscal spre executare, acestea trebuie să cuprindă elementele din enumerarea de la alin.(8) al art. 226 din Cod.proc.fisc., respectiv: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada comunicării acestora. În caz contrar, ele vor fi resituite de îndată de către organul fiscal organului emitent.

Deși comunicarea este prevăzută ca o condiție de opozabilitate numai pentru titlurile de creanță fiscală, și în cazul titlurilor de creanță bugetară trebuie să fie făcută dovada comunicării acestuia căte debitor.

 

Obiectul executarii silite. Prin obiect al executarii silite se înțelege bunurile si veniturile debitorului care pot fi urmarite in vederea realizarii creantei bugetare. Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanţelor, inclusiv a cheltuielilor de executare. Valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare [art. 227 alin.(1) din C.proc.fisc.].

            Potrivit art. 227 alin.(2) din C. proc.fisc., sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta şi/sau identificate de către organul de executare silită, în următoarea ordine: 

   a) bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit; 

   b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit; 

   c) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele; 

   d) ansamblu de bunuri în condiţiile în care organul de executare silită apreciază că astfel acestea pot fi vândute în condiţii mai avantajoase; 

   e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit; 

   f) produse finite. 

Organul de executare este îndreptățit să dispună instituirea sechestrului asupra bunurilor din categoria subsecventă, ori de câte ori valorificarea celor din categoria anterioară nu ar fi posibilă. Dacă nu există bunuri din categoria precedentă, prin ipoteză nu va exista nicio valorificare, așa încât se poate trece la categoria următoare. Cu toate acestea, criteriul utilizat de legiuitor este unul restrictiv și neechivoc, odată identificate bunuri dintr-o anumită categorie, nu se va putea trece la sechestrarea celor din următoarea categorie până ce nu se constată imposibilitatea de valorificare a celor deja supuse acestei măsuri de executare.

 

Reguli privind executarea silita. În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită. Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor bugetare înscrise în titlul executoriu, inclusiv a accesoriilor ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare [art. 227 alin.(5) și (7) din C.proc.fisc.].

 

Inceperea executarii silite: SOMATIA

Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, in care i se notifica debitorului ca are obligatia sa efectueze plata sumelor datorate in termen de 15 zile sau sa faca dovada stingerii obligatiei bugetare, in caz contrar aplicandu-se modalitatile de executare silita.

 Somatia este insotita de un exemplar al titlului executoriu si cuprinde: organul de executare emitent; datele de identificare ale debitorului ; data emiterii ; numărul dosarului de executare, suma pentru care se începe executarea silită, termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, indicarea consecinţelor nerespectării acesteia, precum şi posibilitatea de a intra într-o procedură de mediere.

Poprirea. Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente [art 236 alin.(1) din C.proc.fisc.].

Exceptii:

• Sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale ori internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte
• Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă [art 236 alin.(2) și (4) din C.proc.fisc.].

Trimiterea are în vedere dispozițiile art.729 din C.proc.civ., care se vor aplica în mod corespunzător. Astfel, salariile și alte venituri periodice, pensiile acordate în sistemul asigurărilor sociale și alte sume ce se plătesc periodic debitorului în vederea asigurării mijloacelor sale de existență vor putea fi urmărite numai până la o treime din venitul lunar net astfel obținut. Totuși, dacă se efectuează mai multe urmăriri asupra acestor venituri, această limită va fi de jumătate din venitul lunar net, chiar dacă printre creanțele în concurs se regăsește și o creanță bugetară.

De asemenea, nu vor fi supuse executării silite  nici alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, indemnizațiile de maternitate, ajutoarele de deces, bursele de studii, diurnele și orice alte astfel de indemnizații cu destinație specială, stabilită de lege.

Infiintarea popririi

Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă, care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit.

• Termenul de înfiinţare a popririi

-   în cazul popririi bancare: după împlinirea unui termen de 30 de zile de

la comunicarea somaţiei

-   în cazul celorlalţi terţi popriţi: după împlinirea unui termen de 15 de zile de la comunicarea somaţiei

           Totodată va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi. Această înștiințare trebuie să provină de la organul de executare, nefiind admis practica organelor fiscale care consideră că acea înștiințare ar fi o obligație a terților popriți.

Cand se considera infiintata poprirea [art 236 alin.(8) din Cod.proc.fisc.]:

Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit. În acest sens, terţul poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi, astfel încât sunt evitate situațiile în care debitorului i-ar fi permis să efectueze o extragere înainte de înregistrarea adresei, cu complicitatea instituției financiar-bancare respective.

Obligaţiile tertului poprit [art 236 alin.(9) din Cod.proc.fisc.]:

După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:

–   să plătească, în termen de 3 zile lucrătoare de la data înfiinţării popririi sau de la data la care creanţa devine exigibilă, după caz, organului fiscal suma reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare silită;

–   să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare silită.

–   în cazul înfiinţării popririi asigurătorii, cu excepţia popririi asigurătorii asupra sumelor din conturile bancare, să vireze, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal suma indicată, în contul de garanţii menţionat de organul de executare silită;

–   să înştiinţeze, organul de executare, 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi, că nu datorează sume de bani debitorului urmărit sau că nu va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente;

–   să anunțe în scris pe creditori şi să procedeze la distribuirea sumelor potrivit ordinii de preferinţă[1], în cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori.

 

Poprirea bancară

Debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor din conturile bancare.

În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.

Din momentul comunicarii catre banca a adresei de infiintare a popririi, sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate.

Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu procedează la decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu acceptă alte plăţi din conturile acestora până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi, cu excepţia:

-       sumelor necesare plăţii drepturilor salariale

-    sumelor necesare plăţii accizelor de către antrepozitarii autorizaţi

-    sumelor necesare plăţii accizelor, în numele antrepozitarilor autorizaţi, de către cumpărătorii de produse energetice

-    sumelor necesare plăţii obligaţiilor fiscale de care depinde menţinerea valabilităţii înlesnirii.

 

„Validarea popririi”. Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare silită că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, dar din informaţiile şi documentele deţinute organul fiscal are indicii că terţul poprit datorează asemenea sume debitorului, precum şi în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului de executare silită ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate, dispune cu privire la menţinerea sau desfiinţarea popririi.

  Deși prevederile art. 236 alin.(6) din C.proc.fisc. stabilesc în mod clar că poprirea nu este supusă validării, literatura de specialitate[2] dar și procedura menționată mai sus, prevăzută de art. 237, face vorbire despre o „validare de poprire” sub un alt nume. Această procedură nu diferă de cea clasică a validării, prevăzută de dispozițiile reglementării procesual civile.

Organului de executare silită, în calitate de reclamant, îi va reveni sarcina probei și, în măsura în care va reuși să dovedească faptul că terțul datorează debitorului o anumită sumă, va obține o hotărâre judecătorească pe baza căreia îl va executa direct pe terț.

Pe baza hotărârii judecătorești, terțul poprit va putea fi urmărit nu pentru toată creanța, ci doar până la concurența sumei pe care o datorează debitorului, astfel cum acest fapt a fost dovedit pe bază de probe de către organul de executare silită.

Dacă organul de executare silită nu reușește să probeze faptul că terțul ar datora vreo sumă de bani debitorului, instanța de executare nu doar va dispune respingerea cererii, dar va pronunța desființarea popririi.

Executarea silita mobiliara. Ca regulă, orice bunuri mobile ale debitorului pot face obiect al unei urmări silite. Excepțiile de la această regulă, cele enumerate la art. 238 alin.(2) din C.proc.fisc.[3] au fost instituite în considerarea necesităților curente ale debitorului, astfel încât bunurile strict necesare traiului debitorului sunt, în mare măsură, exceptate, pentru a nu pune în pericol însăși existența acestuia, ca urmare a desfășurării unei proceduri de executare silită.

Executarea silită mobiliară se face prin sechestrarea bunurilor, urmând a fi valorificate și distribuite sumele astfel obținute.

Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal, care va cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.239 alin.(1) din C.proc.fisc.: datele de identificare ale organului de executare și ale debitorului, precum și cele ale bunului, temeiul legal și cuantumul obligațiilor fiscale/bugetare ce fac obiectul procedurii de executare, precizarea persoanelor cărora bunul le-a fost lăsat spre păstrare, estimarea valorii bunului etc.

Prin procesul-verbal, debitorul este înștiințat despre termenul de 15 zile, după trecerea căruia se va proceda la valorificarea bunului, fiindu-i adus la cunoștință și faptul că va fi efectuată o evaluare, însă înainte de valorificare.

De asemenea, în procesul-verbal se face mențiune în mod obligatoriu despre existența sau inexistența sarcinilor sau a drepturilor în favoarea altor persoane decât debitorul, bineînțeles în măsura în care ele au fost aduse la cunoștința executorului fiscal cu ocazia aplicării sechestrului.

În ceea ce privește estimarea valorii bunului după aprecierea executorului, menționăm că, la momentul sechestrării nu se poate efectua o expertiză, iar bunul nu poate fi evaluat pe loc, valoarea fiind astfel doar estimată, iar această estimare poate fi cenzurată de către instanțele de judecată.

Efectele sechestrului. Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor dreptului comun. Din punct de vedere al publicității garanției, cei care și-ar fi înscris în prealabil un drept de gaj sau o ipotecă mobiliară asupra bunului respectiv vor avea prioritate, conform principiului ce guvernează materia garanțiilor reale – qui prior tempore, potior iure.

De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă. Fapta este incriminată ca infracțiune de sustragere de sub sechestru în art. 261 C.pen.

Executarea silita imobiliară. Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei (art. 242 din C.proc.fisc.).

Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.

În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

Executarea nu poate privi spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa, cu excepția situației în care executarea desfășoară pentru stingerea unei creanțe derivând din săvârșirea faptelor penale.

În măsura în care imobilele sunt sechestrate anterior valorificării, vor fi deplin aplicabile dispozițiile ce reglementează efectul indisponibilizării bunurilor mobile, cele referitoare la conținutul procesului-verbal de sechestru și la comunicarea unui exemplar către debitor și custode, precum și cele privitoare la substiuirea bunurilor sechestrate.

În materia executării silite imobiliare este aplicabilă prevederea care acordă posibilitatea organului de executare să instutie sechestru odată cu comunicarea somației, dacă nu au fost luate măsuri asigurătorii anterior și se constată pericol de sustragere. Cu toate acestea, s-a apreciat că instituirea sechestrului nu este obligatorie pentru a se iniția o urmărire silită imobiliară.

Instituirea sechestrului are drept efect nașterea unui drept de ipotecă legală în favoarea organului fiscal. În ceea ce privește concursul dintre ipoteca legală și alte garanții, vor fi aplicabile regulile generale prevăzute de art. 2421 din C.civ. Astfel, drepturile terților, înscrise anterior celui al organului de executare, vor conferi acestora preferință, aspect ce se deduce din prevederile art.259 alin.(3) din C.proc.fisc.

Biroul de carte funciară este obligat ca în termen de 10 zile să comunice organului de executare orice drepturi reale sau sarcini care grevează bunul sechestrat, cu indicarea titularilor lor.

Ceilalți creditori, care nu au drepturi reale asupra bunului sechestrat, sunt obligați ca, în termen de 30 de zile de la înscrierea în cartea funciară a procesului-verbal de sechestru, să înștiințeze organului de executare cu privire la titlurile pe care le dețin pentru bunul imobil respectiv.

Casian Cristina

Legal Managing Partner