Raspunderea patrimoniala a salariatului. Admisibilitatea clauzei penale in contractul individual de munca

 

Este de necontestat notorietatea principiului de drept care statueaza ca oricine greseste plateste. Intrebarea este cat si cum?

In primul rand, de la acest principiu nu exista nici o exceptie in temeiul careia salariatul ar fi scutit de raspundere, tinand cont de caracterul special al raportului de subordonare dintre angajat si angajator.

In al doilea rand, ar fi profund inechitabil ca salariatii sa fie scutiti de la acoperirea daunelor pe care le produc angajatorului, aceasta scutire dandu-le posibilitatea de a nu-si indeplini atributiile de serviciu cu responsabilitate si seriozitate, pentru ca, nu-i asa, lor nu li va intampla nimic.

Cu siguranta ca este necesara protectia salariatilor in raport cu angajatorul, tocmai pentru a preveni eventualele abuzuri ale acestuia din urma (tot sarbatorim noi si ne bucuram de Black Friday fara sa stim provenienta terifianta a acestei sintagme care definea ieftinirea sclavilor de culoare in ziua de vineri). Cu toate acestea, orice exagerare este paguboasa. Codul Muncii garanteaza prin nulitate absoluta orice clauza prin care salariatul ar fi de acord sa renunte la drepturile sale[1].

Codul muncii a urmărit astfel să protejeze orice angajat de orice presiune a angajatorului (nulitatea clauzei având mai degrabă un efect preventiv decât unul sancţionator, ca mai toate clauzele din legislaţia muncii), prin derogare de la Codul civil, care ar proteja doar parţial fostul angajat (caracterul excesiv sau nu fiind o chestiune de apreciere, iar nu de nelegalitate).

Fara a le fi anulate garantiile sus mentionate, Codul Muncii prevede[2] in mod expres ca salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

 

S-a susţinut că, spre deosebire de celelalte raporturi contractuale, unde primează egalitatea între părţi, în materia raporturilor de muncă legiuitorul a înţeles să acorde o protecţie suplimentară salariatului, paguba urmând a fi stabilită cu certitudine doar în baza unor circumstanţe factuale, iar nu evaluată a priori producerii sale (când salariatul se află în situaţia de a nu primi/a-şi pierde locul de muncă dacă nu semnează contractul individual de muncă sau actul adiţional cuprinzând clauza penală).

Astfel, inserarea în contractul de muncă a unei clauze prin care contravaloarea prejudiciului se stabileşte în prealabil (clauza penala[3]) este inacceptabilă în cadrul unui contract individual de muncă, ea urmând să fie înlocuită de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, adica cu cele care angajeaza raspunderea contractuala a angajatului, în conformitate cu art. 57 alin. (4) din Codul muncii. Cu privire la sfera raporturilor de muncă, clauza penală ar reprezenta o stipulaţie în contractul de muncă sau într-un act adiţional la acesta prin care angajatorul şi salariatul evaluează anticipat producerii ei întinderea pagubei pe care angajatorul ar încerca-o din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu ale salariatului. Prin stipularea acestei clauze, angajatorul nu ar mai fi obligat să dovedească existenţa şi întinderea pagubei, fiind suficient să facă proba neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ale salariatului său.

In dreptul muncii, spre deosebire de dreptul comun (art. 1.538 din Codul civil), libertatea contractuală este limitată de lege pentru asigurarea protecţiei salariaţilor, iar clauzele contractului individual de muncă se supun atât principiului legalităţii, cât şi principiului bunei-credinţe în desfăşurarea raporturilor de muncă, în conformitate cu art. 8 din Codul muncii; aceasta rezultă şi din interpretarea "per a contrario" a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Codul muncii, care prevăd că drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc prin negociere şi că orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute prin lege salariaţilor sau limitarea drepturilor este lovită de nulitate.[4]

Este adevarat ca unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii, recunoscut şi de Constituţie, îl reprezintă neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, asigurate şi prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, act care nu e supus niciunei limitări sau condiţii, în afara obligaţiei de preaviz; prin urmare, chiar dacă salariatul şi-a dat acordul cu privire la inserarea unei clauze penale, aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante, dar poate fi obligat, in temeiul raspunderii contractuale la plata despagubirilor catre angajator, egale cu prejudiciul cauzat, acesta din urmă fiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea lui.

Raspunderea salariatului nu este exclusa, ea este doar circumscrisa unor reguli protective data fiind pozitia de subordonare a angajatului fata de angajator, protectie determinata si de ratiuni istorice. In sustinerea celor anterior mentionate, prevederile art. 169 alin. (1) din Codul muncii, stabilesc că pot fi efectuate reţineri din salariu, cu titlu de daune cauzate angajatorului, numai în cazul unor creanţe certe, lichide şi exigibile "constatate ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă", sintagmă echivalentă cu evaluarea judiciară a întinderii pagubei.

In legislaţia muncii, angajatorul are întotdeauna sarcina probei, inclusiv a prejudiciilor suferite din încălcările angajatului, despăgubirea putându-se obţine, în principal, numai pe cale judecătorească (art. 169 alin. (2), raportat la art. 272 din Codul muncii), cu exceptia prejudiciului de mica intindere (cinci salarii minime brute/economie) care se poate recupera prin conventie ulterioara aparitiei sale incheiata intre angajat si angajator. În cazul pagubelor care depăşesc limita anterior menţionată, procedura simplificată care prevede evaluarea conventionala a pagubei nu este posibila, evaluarea pagubei facandu-se numai pe cale judiciara.

In dreptul muncii, răspunderea patrimonială a angajatului este o varietate a răspunderii civile contractuale reglementate de Codul civil, cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă, având ca temei dispoziţiile contractului individ ual de muncă şi legea.

Această răspundere poate interveni dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de fond: calitatea de salariat la angajatorul în patrimoniul căruia s-a produs paguba; fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa; paguba cauzată angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi pagubă; vinovăţia salariatului[5].

Referitor la paguba, exista o diferenţa terminologică între dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Codului civil, noţiunea de pagubă in dreptul muncii avand un sens mai restrâns decât cea de prejudiciu. Paguba semnifica dauna materială efectivă şi actuală (damnum emergens) cauzată patrimoniului angajatorului prin fapta ilicită a salariatului său în legătură cu munca sa, precum şi foloasele nerealizate (lucrum censans), fiind excluse aşadar daunele morale. Or, dauna materială actuală şi efectivă nu poate fi evaluată anticipat prin negocierea şi stipularea unei clauze penale în contractul individual de muncă sau în orice act modificator al acestuia. In acest context, stipularea clauzei penale în contractul individual de muncă sau într-un act adiţional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina şi în legătură cu munca sa, este interzisă şi este sancţionată cu nulitatea clauzei astfel negociate.

Paguba cauzată angajatorului trebuie, la rândul ei, să îndeplinească mai multe condiţii, care, de asemenea, se impun a fi întrunite cumulativ: paguba trebuie să fie certă, să aibă o existenţă sigură şi o întindere determinabilă la momentul evaluării, paguba trebuie să fie cauzată angajatorului de către propriul salariat, să aibă caracter material, să nu fi fost reparată până la momentul la care angajatorul solicită acoperirea acesteia.

Astfel trebuie înţeleasă şi dispoziţia legală prevăzută de art. 272 din Codul muncii referitoare la sarcina probei, în sensul că angajatorul are obligaţia legală a dovedirii tuturor condiţiilor răspunderii patrimoniale, care, în mod corelativ, presupune un drept în favoarea salariatului, care implică ca angajarea răspunderii sale, sub acest aspect, să fie făcută în condiţii de contradictorialitate, oralitate şi publicitate, prin administrarea de mijloace de probă apte a dovedi toate elementele acestei răspunderi, inclusiv a certitudinii, efectivităţii şi întinderii pagubei pretins a fi provocată angajatorului său.

Verificarea îndeplinirii condiţiei caracterului cert al întinderii pagubei produse de angajat presupune evaluarea acesteia, în ipoteza în care paguba nu poate fi acoperită în natură, dispoziţiile Codului civil reglementând evaluarea judiciară, legală şi convenţională a întinderii acesteia.

Evaluarea judiciară a întinderii pagubei este efectuată de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a unui salariat pentru fapta sa cauzatoare de prejudicii în patrimoniul angajatului său, care în baza probatoriului administrat, după verificarea celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii, determină contravaloarea pierderii patrimoniale suferite de angajator.

Aşadar, în situaţia dată, angajatorul ca titular al cererii de chemare în judecată prin care tinde să angajeze răspunderea patrimonială a salariatului său trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor angajării acestui tip de răspundere, inclusiv a existenţei şi întinderii concrete a pagubei suferite prin fapta ilicită a salariatului său, iar stabilirea cuantumului creanţei necesare pentru îndestularea sa este în competenţa exclusivă a instanţei de judecată învestite.



[1] Art. 38. - Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

 

[2]Art. 254. - (1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

(2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

(3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.

(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.

 

[3] Art. 1.538. Cod Civil- (1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.

(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.

(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

(5) Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenției prin care creditorul este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună.

 

[4] Decizia nr. 4.602 din 29 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale

[5] Decizia ICCJ nr. 19/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.621/110/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la o chestiune de drept